nimicului

dragă nimicule,




mi te scurgi printre degete.
îmi furi melodia din puls
şi mi te sfarâmi în inimă
ca o tumoră din care cresc
ceea ce sunt cu adevărat:
în miezul materiei, o sămânţă de tine
care se crede iubire.

mă cred litotă.
un cuvânt
genial, încă nedescoperit,
împrăştiat ca norii pe tot cerul,
spânzurat de crengile copacilor iarna
sperând să uit puţin din mine
în fiecare mugure la primăvară.

dar tu eşti infinit mai mare decât mine
şi decât copacii în care mă ascund de tine, înflorind.
începi acolo unde ceva nu rimează
şi nu te sfârşeşti chiar dacă
cineva, ca o prismă prin care totul pare că are sens,
reinventează lumea.

dragă nimic, te urăsc
la flacără mică
o jumătate de oră şi visez
că am să fac dulceaţă din viaţă.

tu mă contrazici
cu ton atât de blând,
că nu te aud.
ma ameninţi
că îmi vei presăra stele în ochi
şi, cu un cuţit de lumină,
mă vei diseca pâna nu mai văd,
mă vei tăia până nu mai doare
şi te vei şterge de sângele meu
pe prosopul transparent al timpului. .

eu nu te cred, deşi am auzit că eşti de cuvânt.
dragă nimicule, tu mă ţii în braţe dinainte de a mă fi născut,
dar nu te cunosc şi nici nu îmi propun
să fac contact vizual cu tine
în vreme ce mă defineşti fără ruşine,
cu greşeli gramaticale,
însă întotdeauna cu sintaxă perfectă
chiar dacă numai tu îi înţelegi nuanţele.



cu sinceritate,
nimeni care este încă cineva.