Soarta

 

curg

melci grăbiți

simt

fiecare milimetru

din cărarea de carne

una cu ploaia

primăvara 

este a lor

eternitatea

mai scurtă 

decât călătoria 

la care altcineva

i-a supus

pedeapsă

prea grea

și nedreaptă 

dacă vrei un acasă 

cară-ți-l singur

povară 

toată iubirea 

toată durerea

toată ființa fără voința 

de a fi

sare

în apa de ploaie

melci morți 

la fiecare pas

lacrimi uscate

dar vin generațiile 

viitoare

 

Ce pot găsi în muzică și ce am pierdut pentru totdeauna

 

Cântecele tale

mă ard pe gât 

Pastilă amară 

să treacă dorul

Cântecele tale

numai în vocea mea

Amintiri 

pe care vântul n-a reușit 

să le fure

complet

Atâtea fețe

a căror strălucire 

va rămâne 

uitată 

Atâtea note

pe care nu voi ști 

dacă le ating

vreodată 

 

Solstițiul de iarnă

 

Dorul mușcă lacom din mine.

Îmi ronțăie tacticos claviculele.

Îmi topeşte viscerele ca pe ghețari.

Mă adoarme ca o iarnă vicleană

care mă minte că-i cald și sigur

la sânul ei

chiar când e mai aproape de victoria finală 

hipotermia.

Bucuria mea hibernează

în bârlogul ei de înregistrări și fotografii.

Prin vocile pe care nu le voi mai

auzi spunând cuvinte noi niciodată 

și culorile banalizate de timp,

abia o mai recunosc.