de cât de sus cazi

poate cazi de pe scaun.
stârneşti câteva râsete
ca nişte raze de soare
care înfloresc
din sǎmânţa ta de lumânare,
dar încǎ nu doare
contactul jucǎuş cu pǎmântul mamǎ:
lasǎ, puiule, îţi voi pansa orice ranǎ
cu viaţǎ, fructe şi flori.
o petrecere de praf şi arome.
unde pupǎ solul fertil,
trece.

poate cazi din copac
şi, cum încǎ ştii cine eşti,
gǎseşti în tine înţelepciunea
sǎ îţi aminteşti cǎ, deşi te simţi julit pe moment,
tu te-ai copt.
tu eşti miracolul
pentru care primǎvara şi vara
şi-au ros coatele de muncǎ.

poate cazi din lunǎ.
ei, ǎsta-i un caz aparte.
ţi se mai prinde capul
în vreun nor bezmetic,
ţi se mai nǎzare cǎ treci prin rai
în drumul tǎu propriu
şi uiţi cǎ tonul ţi l-a dat doamna gravitaţie.
dar o comoarǎ cât albul sub unghia nopţii
tot îţi rǎmâne ţie:
ai învǎţat sǎ zâmbeşti plin, ca luna.

sau poate cazi de acolo
unde se curbeazǎ timpul.
caz în care cu tine nu-i de glumǎ!
ai vizitat o altǎ dimensiune,
unde se joacǎ dumnezei pitici
în inima ta, sar înǎuntrul tǎu fericirile
ca nişte gimnaste graţioase
pe salteaua elasticǎ dintr-un parc.
tu ai trǎit dincolo de sensul vieţii,
undeva unde nu mai existau întrebǎri,
ci numai îmbrǎţişǎri.
tu ţi-ai murit moartea.
ţi-ai înviat învierea.
ţi-ai uitat numele
şi te-ai contopit cu
ceea ce este.
ai fost big bang
într-un glob din sticlǎ
care s-a spart.
acum iatǎ-te, împovǎrat de gravitaţie
ca toţi ceilalţi.
şi tu trebuie sǎ plǎteşti tribut sângelui;
şi inima ta trebuie sǎ se opreascǎ din aplauze
odatǎ şi-odatǎ.
clar, cu tine nu-i de glumǎ.
habar n-am cine eşti.
pe tine te mai doare?