Te-am căutat în măruntaiele tăcerii
și m-am izbit de zidul unei poezii ...
Azi mă întreb
ce înseamnă să pleci.
Cum e să fii aerul răcoros
care dansează cu pielea mea de găină
într-o cameră închisă
într-o noapte de iarnă
un an mai târziu?
Cum ar fi să exiști în forme
pe care le pot atinge cu mâna
dar nu cu inima,
celule vii de care se lovește lumina
și se transformă în culori,
celule în care râsul tău
și numele meu pe limba ta
nu mai locuiesc de mult,
iar amintirile pe care altă dată
le păstrai ca pe o colecție de diamante
zac zob pe parchet, împrăștiate
în toate camerele corpului tău cald?
Ce drum ai fi ales tu
pentru un la revedere fără cuvinte?
Poate ești undeva pe un vârf de munte
al limbii mele unde brazii și localnicii
încă refuză să tacă.
Poate ești undeva sub oasele unei cărți
pe care, cu un buchet de îndoieli
și o scrisoare tipărită, am lăsat-o
să iasă în lume și să ne strige numele
ca și cum ecoul nici nu ar conta.
