Saturday, November 12, 2016

calmul luminat al lunii între labirintul ramurilor și întunericul cerului




sunt o perlă inutilă
în miezul de frăgezime al nopții.



fac nimic.
și vid.
lumină nu fac.
lumină sunt.

și tac.



inspir întuneric
și expir, ca într-o tuse bizară,
o prelungire a ramurilor copacilor
să se vadă
cum mă înconjoară cu ceața lor.
cu seva lor de umbră.
cu durerea lor negrăită
ascunsă în spatele cuvintelor.

ele mă zgârie.
eu,
cu craterele mele și munții noștri,
rămân rotundă.



sufocată de noapte,
tot lumină albă sunt.



conțin rana de nisip
din călcâiul lui ahile al eternității.



și sper
să îmi amintesc, într-o clipă sau într-o viață,
de ce stau aici
nemișcată,
de ce distanța
și de ce iubirea.